Gay pride: A merge sau a nu merge

Anul trecut am participat pentru prima data la Gay Pride. Recunosc ca mi-a fost foarte frica. Imi aduceam bine aminte de cum a decurs prima parada gay in Bucuresti. Am venit pregatita cu sray cu piper, sapca pe ochi ca sa nu ma recunoasca nimeni. Am recunoscut cativa baieti din club. Am vazut altii ca si mine si parca nu mai contau huiduielile si pumnii pe care asteptam sa ii incasez. Acolo toti eram la fel. Nu trebuia sa ma mai ascund. Puteam sa fiu eu insami. Mi-am spus ca anul asta nu vreau sa merg. La noul meu job nu sunt deloc open. Pentru ca stiu ca in prima clipa in care seful meu va afla despre mine ca fiind lesbiana ma va cooncedia. Mi-am spus ca nu vreau sa imi vada careva fata la parada. Pana la urma parada dureaza doar cateva ore. De ce ar trebuie sa risc jobul meu pentru cateva ore in care nu rezolv nimic? Dar daca eu pot sa schimb lucrurile? Daca e in puterea mea sa le schimb? De fiecare data cand se organizeaza Gay Pride in Bucuresti citesc in presa numai lucruri urate. Anul trecut a trebuit sa ne castigam in tribunal dreptul de a tine parada, scopul si ideia careia e de a scapa de stigmatul demonizant ce ni sa pus fara voie. Pentru mine Gay Pride-ul nu e un "circ" cum este catalogata de majoritatea canalelor media, ci un mod de a arata lumii ca sunt mandra cu ce sunt. Poate daca unul din colegii mei o sa vada fata mea la parada am sa imi pierd jobul, dar prefer sa pierd un job decat libertatile mele. Eu stiu ca am dreptul sa fiu libera, sa fiu deschisa cu orientarea mea sexuala, sa iubesc pe cine vrea inima mea sa iubeasca, nu pe cine imi dicteaza societatea ca e normal. O sa ma puteti vedea la parada pentru ca nu imi este rusine cu ce sunt, cred ca poporul si guvernul roman trebuie sa se obisnuiasca cu ideia ca are si cetateni gay, pentru ca sunt mandra ca sunt gay. Astept sa ne vedem acolo cat mai multi.